8 mai 2019
Dragă tata,
Cum se poate preveni și trata overdoza de madone, prunci, criști, sfinți, pe care muzeele și bisericile italiene le produc invariabil asupra milioanelor de turiști care bifează an de an recomandările din ghidurile de călătorie sau, mai nou, de pe aplicațiile cu top 10, top 15 sau top 20 lucruri de văzut în fiecare oraș?
În primul rînd, lărgindu-ne constant cultura religioasă. Principalele mele ghiduri prin marile muzee sînt Legenda aurea a lui Jacques de Voragine și excelentul dicționar La Bible et les saints de Michel Pastoureau și Gaston Duchet-Suchaux. Legenda aurea este pentru arta creștină echivalentul Metamorfozelor lui Ovidiu pentru arta cu tematică mitologică. Pe cei care vin cu mine în călătoriile de studiu încerc să-i învăț să identifice sfinții după atributele cu care sînt reprezentați: Ecaterina cu roata, Laurențiu cu grătarul, Cecilia cu instrumentele muzicale, Petru din Verona cu satîrul etc. Și apoi să-și pună întrebarea de ce apare cutare sfînt într-o scenă cu botezul, transfigurarea, crucificarea sau învierea lui Isus. Ce ne spune asta despre intențiile sau convingerile artistului, despre tipul de spiritualitate la care aderă el sau comanditarul operei? Uneori e greu de dat un răspuns, dar alteori e pasionant să înțelegem aceste lucruri.
Toate capodoperele din muzeele despre care vorbesc sînt opere ale pietății, iar a vizita un mare muzeu înseamnă a-ți cultiva această dimensiune sufletească. Poți fi bine mersi agnostic sau ateu și totuși pios, după cum există militanți religioși lipsiți în fond de orice urmă de pietate. Pietatea nu e același lucru cu credința, cu adeziunea la un crez, la un ansamblu de dogme bine definit. Eroul pios prin excelență este Aeneas, pe care Virgiliu, urmîndu-l pe Homer, îl numește mereu „pius Aeneas”. Cele mai splendide reprezentări vizuale ale lui Aeneas și deci ale pietății sînt pentru mine fresca lui Rafael în Stanza dell’Incendio di Borgo de la Vatican și statuia lui Bernini de la Galeria Borghese. Aeneas își duce în spinare tatăl, îl ține de mînă pe fiul său și ia cu sine imaginile zeilor cetății. Omul care se duce cu pietate într-un muzeu se încarcă cu o moștenire, se deschide către spiritualitate și prin aceasta transmite ceva mai departe.
Ce recomand eu e ceva de genul „cui pe cui scoate”: overdoza de cultură prin cultură se previne și doar așa poți atinge o stare de beatitudine muzeală în care Muzele chiar încep să te viziteze. Pentru mine a vorbi despre splendorile din muzeele în care mă duc este un autentic exercițiu spiritual. Ioana vorbea, poate cu oarecare ironie, de o stare de transă. Zicea că parcă îmi hipnotizez auditoriul. Aud pe cîte cineva spunînd: „am mai fost la cutare sau cutare muzeu, ce să mai vin din nou?” Tocmai, dacă ai mai fost, c’est une raison de plus pour y aller encore, e un excelent motiv pentru a mai merge o dată. O singură vizită nu e niciodată suficientă. Abia de la a doua începi să apreciezi cu adevărat. La Muzeul Acropolei de la Atena au început să-mi cadă fisele abia la a treia vizită. La fel la Capela Sixtină, la San Pietro sau la Villa Farnesina.
Cine sînt cei care declară că s-au „săturat de muzee”? Cei care n-au starea de spirit potrivită și-și refuză astfel una dintre marile plăceri ale vieții. Și de ce s-au săturat? Pentru că s-au dus din obligație, de gura altora sau pur și simplu se plictiseau la ei acasă. E cea mai bună metodă pentru a lua cu tine plictisul peste tot unde te duci. E drept, există totuși circumstanțe atenuante: unele muzee chiar sînt extrem de obositoare din cauza mulțimilor nesfîrșite care tot defilează fără întrerupere. La Vatican, de pildă, nici nu poți adesea să te oprești în fața unui tablou, unei sculpturi sau unei fresce, pentru că vine din spate puhoiul care te împinge înainte. În 1968, cînd ai fost tu prima dată la Roma, nu era nici a suta parte din ce e acum.
Ce mai încerc să transmit cursanților noștri din excursii este simțul pentru evoluția și diversitatea stilurilor. În Italia, de exemplu, insist pe diferențele dintre școlile de pictură-florentină, lombardă, romană, venețiană, bologneză. Insist, de asemenea, pe legăturile dintre tipurile de spiritualitate și maniera de a picta. Am impresia că nu predic în deșert, iar camarazii noștri de călătorie ajung să vadă aceste diferențe și conexiuni. Ajung, vorba lui Camil Petrescu, „să vadă idei”. La Roma i-am dus la Vatican, la Villa Farnesina și la cele patru mari muzee create de familiile unor papi: Colonna (Martin V), Doria-Pamphilj (Inocent X), Borghese (Paul V) și Barberini (Urban VIII). La Bologna i-am dus la pinacotecă și la muzeul municipal. La Milano, cînd vom merge, îi voi duce la Brera, la Pinacoteca Ambrosiana și la Muzeul Poldi-Pezzoli.
Reiau mîine cu impresii din aceste splendide muzee. Acum mai am de pregătit puțin cursul despre„Constantin cel Mare între istorie și legendă”. Am de gînd să arăt imagini cu Sala di Constantino de la Vatican: sigur, este, așa cum spuneai, pură propagandă, dar ce splendoare! Și cît de multe spune despre evoluția papalității și despre teribilul Julius al II-lea. Același fabulos Rafael a pictat și povestea lui Amor și Psyche de la Villa Farnesina, care nu-mi pot imagina că nu ți-a plăcut. Acolo nu mai e vorba de propagandă.
Cu drag,
Toader