15 iunie 2019
Dragă tata,
Cam de mult nu ți-am mai scris. După Atena, Roma și Milano, am fost plecat la Paris cu un grup numeros de cursanți și, singur, în Creta. De cînd am citit, pe la 11-12 ani, despre Cnossos și descoperirile lui Arthur Evans, de cînd am văzut chipul celebrei „Parisienne”, mi-am tot dorit să calc pe tărîmul regelui Minos. Pentru a vedea palatele de la Cnossos, Phaistos și Malia, precum și cel mai grozav muzeu de arheologie minoică, trebuie să stai în Heraklion, oraș destul de urît, distrus de turci și de cutremure, reconstruit alandala și fără noimă. Dar are ce n-are nici un alt oraș din lume plus, aș adăuga, două tablouri de El Greco (tot două, foarte interesante, se află și la muzeul Benaki din Atena). În materie de școală cretană mare descoperire este însă pentru mine genialul Mihail Damaskenos. Mai văzusem, cred, cîte ceva de el la muzeul bizantin din Atena, dar la Heraklion, în colecția de la Sfînta Ecaterina, sînt șase capodopere ale acestui imens pictor, contemporan cu El Greco. Tare aș fi curios să aflu mai multe despre relațiile dintre ei. Greu îmi vine să cred că nu s-au cunoscut sau că măcar au fost în contact. Oricum, pînă la un punct au urmat aceeași filieră venețiană, atîta că unul s-a întors acasă în Creta, iar celălalt a mers mai departe în Spania. Ți-am povestit cum la New York mergeam la Metropolitan Museum ca să mă așez în fața Marelui Inchizitor pictat de El Greco. Cum era să nu pun această capodoperă pe coperta cărții mele despre Schmitt, Dostoievski și teologia politică? Iar cînd voi reveni la Veneția, mă voi duce glonț la San Giorgio dei Greci anume pentru Damaskenos.
Dintre cele trei palate minoice Phaistos mi-a plăcut cel mai mult. În primul rînd, nu sînt hoardele de turiști veniți să-și facă selfie la Cnossos (asta-i încă o sminteală de care te-a scutit Providența: în unele muzee există selfie-spots și mulți își fac selfie cu relicvele pasiunii sau cu moaște de sfinți în fundal; ce nu înțeleg ei e că răstignirea e tocmai negarea narcisismului). În al doilea rînd, Phaistos a scăpat de entuziasmul debordant al lui Arthur Evans. A scăpat adică de betoane, intervenții și reconstrucții. E un sit arheologic curat. Dar trebuie văzute toate-și Cnossos și Phaistos și Malia: doar așa îți poți face o imagine de ansamblu cît de cît coerentă. La Phaistos am dat de doi arheologi francezi, specializați în neolitic, și am discutat cu ei despre ce vedeam. Erau cu mașina, așa că m-au luat pînă la Gortina, capitala Cretei romane, unde am văzut platanul sub care s-a consumat iubirea dintre Zeus și Europa. Fiecare dintre cei trei fii s-a pricopsit cu un palat: Minos cu Cnossos, Sarpedon cu Malia, Radamente cu Phaistos. Dacă mergem cu ei pînă la Agia Galini, vedeam și locul de unde și-au luat zborul Dedal și Icar. Dar doamna la care stăteam în Heraklion mi-a spus că e oribil la Agia Galini și asta mi-a tăiat din aripioarele dedalice ale entuziasmului.
E plin la Muzeul Arheologic din Heraklion de figurine cu tauri de mai mici sau mai mari dimensiuni. Cîteva dintre aceste chipuri bovine sînt celebre, unele superbe prin expresivitate și măestrie artistică. E clar că cretanii minoici aveau un fix cu taurii. Nu degeaba mitul lor fondator vorbește despre răpirea Europei de către Zeus metamorfozat într-un taur majestuos. Am și văzut la Gortina platanul sub care se spune că s-ar fi consumat dragostea dintre Zeus și Europa. Mitul despre Pasifae și Minotaur îmi face impresia unei calomnii inventate de micenieni pentru a-și bate joc de rivalii cretani. Ceva de genul: faceți voi din taur un simbol al suveranității divine și regale, ziceți că însuși Zeus a luat chip de taur și regele Minos e fiul său, aveți peste tot statuete, amulete și figuri cu tauri -na că noi am aflat că, de fapt, regina voastră era cam nimfomană și avea un curios panșant pentru tauri cît se poate de reali, deloc divini, ci doar bestiali; și na ca regele Minos a fost un soț încornorat, iar fi-su un monstru și un degenerat. Cred că mitul Minotaurului a fost inventat cînd micenienii au cucerit Creta, adică după 1450 î.e.n.: e un mit de învingători care-i privesc de sus pe învinși.
Pe de-altă parte, Homer în Iliada, cînd vorbește despre Agamemnon ca lider maximo, îl compară cu un taur majestuos care-și conduce cireada și are grijă de ea. Dion Chrysostomul comentează: Homer nu îl compară pe Agamemnon cu un leu, animal de pradă, ci cu un taur, animal prin excelență protector. Ideea e că un conducător adevărat trebuie să-i protejeze pe ai lui, așa cum face taurul cu cireada. Homerne dă aici o excelentă lecție de leadership. Cum ar traduce-o însă românul zeflemist? „Conducătorul ideal e boul perfect”: ha-ha-ha! E drept că realitatea din jur ne duce cu gîndul mai degrabă către interpretarea zeflemistă decît către cea homerică. Personal, cred că jignim unul dintre cele mai frumoase, nobile și majestuoase animale, atunci cînd spunem despre un imbecil că e bou. Despre bou scrie Ovidiu în faimoasa pledoarie pentru veganism că e un „animal fără vicleșug și înșelăciune, inofensiv și ingenuu, născut să suporte munca”, deci frate cu omul. La nașterea lui Isus tradiția afirmă că a fost prezent un bou, dimpreună cu un măgăruș. Ce poate fi mai emoționant decît această imagine cu „noshumbles amis”, vorba lui Montaigne, veghind nașterea unui pui de om?
Cel mai impresionant taur e însă cel de la Kerameikos din Atena. Ce forță! Ce virilitate! Ce combativitate! E fabulos. Îl revăd mereu cu o imensă admirație. Mă uit la originalul din sala centrală a muzeului, mă uit de asemenea și la copia pusă pe mormîntul din cimitir. Și mă tot întreb cine o fi bărbatul puternic care și-a reprezentat simbolic personalitatea în acest chip. Sigur nu era un bou în sensul zeflemist românesc, ci un personaj august, suveran, majestuos.
Cu drag,
Toader