7 mai 2019
Dragă tata,
Reiau seria scrisorilor mele, intreruptă de trei săptămîni, timp în care am avut două călătorii de studiu la Atena și Roma, urmate de un sejur pe cont propriu la Milano. Aveam de gînd să-ți scriu în fiecare zi, așa cum ai făcut tu în scrisorile din Italia către Mieta. Dar tu hoinăreai, iar eu am urmat un riguros program de studiu cu prelegeri mai lungi sau mai scurte în fiecare loc vizitat. Un jurnal al cursurilor susținute ar fi fost poate cam greoi. Îmi las acum memoria să hoinărească, evocînd fragmentar momentele importante ale acestui lung periplu cultural.
Înainte de a începe acest voiaj retrospectiv, trebuie să știi că a apărut în sfîrșit Bunul simț ca paradox în regia proprie a Fundației Paleologu. Arată grozav. E o mare reușită, în special a Ioanei. Peripețiile, evident, n-au lipsit: primul om cu tipografie, incapabil să ia decizii, ne ținea cu orele la telefon pentru fiecare fleac, vorbind interminabil despre tot felul de detalii tehnice, pînă cînd am cedat nervos amîndoi; cel de-al doilea, exact pe dos, foarte simpatic și plin de bună voință, ne spunea să nu ne facem nici o grijă, că totul se rezolvă, că volumul va apărea în cel mai scurt timp, iar catastrofele se țineau lanț -ba erau prea puține pagini, ba prea multe, ba era prea mult text pe pagină, ba lipseau cu totul paragrafele. Pînă la urmă s-a dus Ioana la Monitorul Oficial și iată cartea apărută în excelente condiții.
Despre Pinacoteca Brera din Milano nu te-am auzit vorbind. Poate ai vizitat-o cu mama în 1979, în 1968 însă, cînd ai fost prima dată în Italia, nu te-ai oprit în Milano. În ziua de dinaintea plecării spre casă am ținut să mă duc din nou la Brera pentru a revedea cîteva tablouri, în primul rînd o minunăție de Guido Reni reprezentîndu-l pe Sfîntul Pavel certîndu-l pe Sfîntul Petru. E vorba de faimosul pasaj din epistola către Galateni, în care Pavel dă de pămînt cu Petru și îl acuză că umblă cu cioara vopsită și cu fundul în două luntri: „înainte de a fi venit unii de la Iacob, el mînca împreună cu păgînii, dar cînd au venit aceia, el se ținea de-o parte temîndu-se de partizanii circumciziei” (II, 12). Întotdeauna m-am întrebat cum o fi răspuns Petru la avalanșa de reproșuri venite din partea lui Pavel, căci Pavel ne spune partitura lui cu legea și credința, cu legea care e doar un pedagog -un pedagog aspru și chițibușar-, cu justificarea prin credința în Cristos, „căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Cristos a murit în zadar”. Dar Petru ce-a zis? A tăcut? L-a lăsat pe Pavel să-l beștelească de față cu toată lumea? Ei bine, Guido Reni tocmai la aceste întrebări aduce un răspuns. Un răspuns genial.
În tablou vezi întîi și întîi un tînăr cu păr și barbă negre vorbind de sus în jos unui bătrîn cu păr și barbă albe. După expresia feții se vede că tînărul îl mustră pe bătrîn: vorba ceea, „abia te-am făcut și mi te-ai și suit în cap”. Bătrînul însă nu protestează, ci își dă seama că a făcut o boacănă și că tînărul are dreptate. Figura lui exprimă un imens regret și dorința de a repara greșeala făcută. Tînărul însuși e parcă îmblînzit de blîndețea bătrînului. Știe că are dreptate, dar își dă seama că dreptatea nu e totul. Asta cred că exprimă gestul mîinii lui Pavel, un gest suav, aproape mîngîietor. Îl pune la punct pe Petru din punct de vedere doctrinal, dar e înmuiat de smerenia, bunătatea și blîndețea lui Petru. Mesajul teologic al tabloului e formidabil și răstoarnă secole de triumfalism papal. Nu, spune Reni, forța lui Petru nu e infailibilitatea doctrinală, ci imensa lui bunătate. Și asta o spune unul dintre pictorii oficiali ai Contra-Reformei. Sînt sute, mii de tablouri și icoane cu Sfinții Petru și Pavel. Dar nici un altul nu prezintă interacțiunea dintre ei cu atîta emoție, finețe și profunzime. Am tot stat să mă uit la această capodoperă, mai dădeam o raită prin muzeu și din nou mă opream în fața lui. Iar în Petru vedeam puțin și din tine.
Sala 28, în care se află tabloul lui Reni, e poate preferata mea din tot muzeul. E plină de tablouri realizate de gașca din Bologna, the Carracci Brothers and Company plus, for the sake of contrast, un Caravaggio de toată frumusețea: Cina din Emaus. Același tip de contrast poate fi admirat în faimoasa capelă Cerasi din Santa Maria del Popolo, în care atîrnă la stînga Crucificarea lui Petru și la dreapta Convertire a lui Pavel de Caravaggio: în mijloc se află Înălțarea Maicii Domnului de Annibale Carracci. Greu se poate imagina un contrast mai puternic și mai sezisant decît cel dintre frumosul reionant al școlii bologneze și realismul brutal al lui Carravaggio. În sine fiecare dintre tablourile din capela Cerasi e o capodoperă. Împreună, efectul lor e covîrșitor.
Pe peretele din fața celui cu Petru și Pavel de Guido Reni stau unul lîngă altul două mari tablouri de Ludovico și Annibale Carracci cu teme foarte apropiate: Isus și femeia cananeancă, Isus și femeia samarineancă. Stilul, culorile, chipul lui Isus sînt aceleași, dar situațiile sînt diferite. În întîlnirea cu femeia cananencă Isus e pe fugă, n-are timp, pare chiar puțin agasat de insistențele ei, dar credința ei e atît de puternică și smerenia ei atît de înduișătoare, încît Isus cedează. Și dă o rezoluție imediată la cererea femeii. E ca un ministru grăbit, care soluționează dintr-o vorbă problema unui petent: „te rezolvă”, rapid și eficient. Cu totul altfel stau lucrurile în întîlnirea de lîngă fîntînă cu samarineanca. Aici Isus are răgaz, stă la taclale, aproape că flirtează, ironic și jucăuș, cu o femeie deșteaptă care-i ține piept cu îndrăzneală și chiar cu puțină insolență. Despre ambele episoade a vorbit Steinhardt în predicile lui: în Matei XV e vorba de un examen extrem de riguros, în Ioan IV de un duel aprig și fără cruțare. În lumea lui Annibale Carracci duelul poate lua însă forma unei agreabile și strălucite șuete. Îmi place tare mult această ipostază a lui „Jésus homme du monde”.
E plină Pinacoteca Brera de splendide capodopere: Mantegna, Bellini, Rafael, Piero della Francesca, Gozzoli, Veronese, Tinoretto, Tizian, Rubens. Nu voi mai evoca, foarte rapid, decît cîteva.
O frescă de Bramante cu Heraclit și Democrit, unul plîngînd, celălalt rîzînd: zilele trecute am rîs de m-a durut burta uitîndu-mă la conversația duhovnicească purtată cu Becali de un doctor în teologie; un prieten de-al nostru, în schimb, îmi scria disperat: „Tu rîzi, dar eu plîng. E cel mai trist peisaj uman din cîte cunosc. E marea mea tristeța a acestui Paște.” Sigur, percep și eu latura dezolantă, dar rîsul e și el o formă de contemplare a neantului.
Un triptic cu Sfîntul Ieronim de Lazzaro Bastiani: absolut adorabil, atît de emoționant, încît mi-au dat și mie lacrimile. În mijloc poate fi văzut Ieronim în deșert împrietenindu-se cu leul. În stînga îl aduce cu el la mănăstire, iar leul, vesel și prietenos, dă bonjour cu monahii și întinde lăboanța către egumenul comunității. În dreapta leul, trist și demn, asistă la înmormîntarea lui Ieronim împreună cu ceilalți călugări. Desigur, leul apare foarte frecvent în reprezentările Sfîntului Ieronim, dar în banda desenată a lui Bastiani accentul cade pe miracolul prieteniei. Sînt trei imagini simple, poate naive, care vorbesc despre prietenie, blîndețe, fidelitate.
În sfîrșit, Bernardino Luini, al cărui nume îl mai întîlnisem, dar despre care nu știam în fond nimic: am tot văzut lucrări de el la Brera și în celelalte muzee milaneze, dar l-am descoperit cu adevărat în biserica San Maurizio al Monastero Maggiore. E una dintre cele mai frumoase biserici în care am intrat. E pictată toată, de sus pînă jos, în față și în spate. Într-adevăr, zidul altarului delimitează zona destinată credincioșilor de cea rezervată monialelor benedictine. Ambele părți sînt pictate în principal de Bernardino Luini și colaboratorii săi. Și San Maurizio e un loc în care am simțit nevoia să intru de mai multe ori și să mă minunez uitîndu-mă la această extraordinară bogăție de imagini, culori, povești, sfinți.
Cu drag,
Toader