9 aprilie 2019

Dragă tata,

 

Duminică am ținut la Casa Melik un curs despre „Pallady, Paleologu și lumea lor”. Am pornit, firește, de la „Portretul artistului la bătrînețe” din Bunul simț ca paradox. Nu reiau povestea întîlnirilor tale cu el: prima, comică, de pe la 8 ani și a doua, plină de miez, de la 27 de ani, cînd ai ținut o conferință despre opera lui. La finalul evocării povestești cum ai făcut greșeala de a refuza invitația lui la masă, fiind așteptat în acea zi la dejun acasă: „Am mai făcut, bineînțeles, și alte prostii în viață, dar asta e una din cele pe care nu mi le voi ierta niciodată.” Prietenul vînător, care îți trimisese un iepure, a zădărnicit fără să vrea o frumoasă întîlnire intelectuală. Care, între noi fie vorba, s-ar fi produs oricum, cu sau fără iepure, dacă părțile și-ar fi dorit cu adevărat. Adică dacă ai fi fost tu mai insistent.

 

Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci mai degrabă despre conținutul posibil al acestui dialog intelectual ratat. Într-o notiță din jurnalul său, inspirat de o anchetă din Le Figaro, Pallady indică autorii săi preferați: Montaigne, Racine, Baudelaire, Shakespeare, Thomas Hardy, Proust, Nietzsche, Goethe, Mallarmé. Aproape toți figurează și pe lista ta, atîta poate că l-ai fi înlocuit eventual pe Racine cu Caragiale și pe Hardy cu Tolstoi. Cu Mallarmé nu știu ce-ai fi făcut: îți plăcea, dar nu atît de mult încît să-l pui printre primii zece. Poate că ai l-ai fi înlocuit cu un român -Eminescu?- sau cu un alt francez -Balzac? Flaubert? Oricum, e un joc de societate în ultimă instanță destul de stupid, creat pentru oameni cu lecturi puține. Dar răspunsurile lui Pallady au o coerență, indică o direcție.

 

Montaigne, după cum vezi, e primul pe listă. Așa era și în cazul tău. Dar, firește, ce e Montaigne fără Plutarh și Seneca, autorii lui preferați? Interesant e că în materie de filozofie Pallady avea două referințe de căpătîi -Montaigne și Nietzsche-, încă un punct comun cu tine. Sînt filozofi profunzi, dublați de artiști străluciți. În plus, îi întăreau probabil puternicul ethos aristocratic, absolut esențial pentru a-i înțelege opera. „Der Pathos der Distanz”, „l’aristocratique plaisir de déplaire”, nevoia de izolare, oroarea de vulgaritate, de revolta maselor, de domnia banului și a cantității -toate aceste trăsături palladiene nu pot fi înțelese fără referire la Nietzsche, Baudelaire, Proust și, evident, la fabuloasa lui genealogie de mare boier moldovean. E de necrezut că Republica Populară Română a organizat în 1956 o grandioasă retrospectivă Pallady. Era, în fond, chintesența dușmanului de clasă.

 

În lista lui Pallady numele lui Baudelaire e subliniat, pentru că Baudelaire e, de fapt, referința inconturnabilă pentru a înțelege însăși esența operei lui Pallady, concepția lui asupra artei și artistului, estetica și etica ce-l îndrumau în viață. El se voia, cred, „le peintre de la vie moderne”, după cum îl definea Baudelaire în lungul său articol despre Constantin Guys. Frumosul, spunea el, are mereu două componente: l’éternité și la modernité. Modernitatea -de la latinescul „modo”, „acum”, „în acest moment”- desemnează partea tranzitorie, efemeră, istoric determinată a frumosului. Or, în lumea hîdă și vulgară în care trăim azi doar un „flâneur” e în măsură să culeagă clipele de frumusețe și să le pună la păstrare prin artă. Vezi bine că am folosit termeni din propriul tău cîmp lexical: „păstrare”, „clipe”. Mai lipsea „breviar” -pentru „păstrarea clipelor”. Pentru Pallady în asta constă mîntuirea și rostul artistului.

 

„Modernitate” e un cuvînt la modă, pe care lumea îl folosește fără să mai reflecteze prea mult. Are cel puțin două sensuri: cel definit de Baudelaire, creatorul termenului, și cel, curent, de epocă modernă (burgheză sau proletară, capitalistă sau socialistă, democratică sau totalitară). Accepțiunea baudelairiană a noțiunii de modernitate se opune însă modernității în accepțiunea obișnuită. Artistul modern în sensul 1 e anti-modern în sensul 2. Asta e valabil și pentru Pallady.

De ce a stat el atît de mult la Paris în anii 20 și 30? Evident, pentru că-i plăcea acolo. Și cum să nu-ți placă să stai în Île de la Cité, în Place Dauphine, una dintre cele mai frumoase din Paris? Pentru că-și făcuse studiile la Paris și era franțuzit pînă în măduva oaselor, așa cum îi șade bine unui boier moldovean. Pentru că visa la glorie și spera să cucerească Parisul prin forța artei sale. Dar mai e un motiv, un motiv foarte puternic, absolut esențial: Parisul îi permitea să încarneze tipul baudelairian al flâneur-ului. La Paris putea trăi în mijlocul mulțimii ca un anahoret. Mai toți criticii și istoricii de artă vorbesc despre latura lui ascet. Și au dreptate. Pallady era în felul lui un ascet. Un ascet satir sau un satir care practica o formă paradoxală de ascetism. Întîmplarea a făcut că tot duminică am predicat la biserica Ilie Gorgani, duminica trecută fiind Duminica Sfîntului Ioan Scărarul, adică prin excelență celebrare a ascetismului în formă creștină. Cînd am spus că „nimic măreț nu se poate face fără oleacă de aceză”, m-am gîndit o leacă și la Pallady. Dar, evident, nu e același ascetism ca în Scara cerului. E poate o asceză mai curînd înrudită cu cea a filozofilor cinici.

 

De la conservatoarea Muzeului Pallady -care, à propos, mă știe de cînd aveam șase ani- am aflat că au în depozit peste 800 de desene făcute de Pallady în timpul șederii sale în Franța. Iar schițe trebuie să fi fost cu miile. Ce vrei mai mult pentru a susține teza mea că la Paris Pallady și-a îndeplinit cu rigoare ascetică misiunea lui de flâneur baudelairian și „peintre de la vie moderne”?

 

Cu drag,

 

Toader