16 februarie 2019

Dragă tata,

 

Vorbind de Alcibiade, Platon și Xenofon, am ajuns la parabola celor doi fii, cel cuminte și cel risipitor, din Evanghelia lui Luca, apoi m-am întors în timp la Oreste și Telemah. Ce-ar fi, mă gîndeam, să compun opredică despre această parabolă? Recent, în prima duminică de după Bobotează, am predicat la biserica Ilie Gorgani, unde mă invitase părintele Gordon să vorbesc în locul lui. Iar pofta vine mîncînd, așa că-mi imaginez că iau din nou cuvîntul în același loc.

 

Cinstită adunare,

 

Am ținut să vorbesc astăzi și îi mulțumesc părintelui că mi-a dat această permisiune, pentru că vreau să-i iau apărarea fiului cuminte. Aproape toate predicile pe care le-am auzit de zeci de ani îl ridică în slăvi pe fiul risipitor, îl laudă pentru căința, revenirea și iubirea lui, îl preamăresc în mod evident pe tatăl celor doi și-l beștelesc în fel și chip pe bietul frate mai mare, pentru presupusa lui meschinărie, împietrire, ipocrizie, mîndrie, pentru pretinsa lui lipsă de fantezie, dragoste și generozitate. Prea se așarnează toată lumea împotriva fiului mai mare. Dar el a stat alături de tatăl lui, a muncit din greu pentru familie, s-a dovedit în mod constant un fiu fidel, loial, devotat. Ia puneți-vă și dvs în locul lui și spuneți-mi sincer dacă nu ați fi reacționat la fel. Eu unul, categoric, nu mă încumet să mărturisesc, aș fi reacționat exact la fel, poate că m-aș fi înfuriat chiar mai tare.

 

Păi, cum? Vine nemernicul care și-a cerut partea de moștenire de parcă tatăl nostru ar fi murit deja, vine ticălosul care a dilapidat moștenirea străbună, vine haimanaua care a tocat banii prin cazinouri jucînd jocuri de noroc, vine golanul care s-a însoțit cu borfași și prostituate de cea mai joasă speță, vine hahalera care și-a pierdut orice respect față de sine însuși, vine pușlamaua care a mîncat cu porcii și s-a comportat ca un porc, vine derbedeul care a făcut de rușine bunul renume al familiei și eu să-i sar în brațe de ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat? Să pretind că mi-a fost frate bun în tot acest timp în care m-a lăsat singur? Să ignor pata de rușine pe care a etalat-o pe reputația și numele familiei? Să uit modul infam în care s-a purtat cu tatăl nostru? Ar fi nedrept, ar fi imoral, ar fi strigător la cer! Toleranța, îngăduința și înțelegerea față de asemenea extremități ale viciului, ale corupției și decăderii morale nu fac decît să le încurajeze, să le dea apă la moară. Iar oamenii cinstiți, cumsecade și virtuoși sînt loviți în moalele capului de așa flagrantă nedreptate. Nu ezit să spun că exact asta este problema principală a societății românești: răsturnarea totală a valorilor, recompensarea ticăloșilor și penalizarea drepților.

 

Și cu toate astea tatăl din parabolă nu e un imbecil. Spun imbecil, pentru că imbecillus înseamnă slab: slab la minte, slab în voință, piftie la inteligență și caracter. Tatăl din parabolă e un bun gospodar, un bun manager, cum se spune în zilele noastre. Are de toate, are pămînturi, are vite, are animale, are argați și slujitori, nu duce lipsă de nimic. Nemernicia fiului mai mic nu pare a-l fi afectat cine știe ce. Dar cea mai sezisantă trăsătură a lui este cunoașterea, acuitatea viziunii. Ce ne spune evanghelistul? „Încă departe fiind el, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă și, alergînd, i-a căzut pe grumaz și l-a sărutat” (Luca, XV, 20). Tatăl a văzut de departe și a înțeles. A văzut în interior, în sufletul fiului nevrednic, a văzut ce nu era vizibil din afară și a înțeles ce nu era evident la prima vedere. Și anume a înțeles că zurbagiul de fi-su se pocăise cu adevărat, că-și recunoscuse greșelile și era decis să urmeze o altă cale. Tatăl a citit din depărtare în sufletul fiului său. S-a dovedit un psiholog neîntrecut. Ce-și spunea fiul în sinea lui? „Tată, greșit-am cerului și față de tine; nu mai sînt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul dintre argații tăi” (Luca, XV, 18-19). Iar tatăl a știut că fiul său nu vine să-i ceară alți bani, nici să trăiască pe spinarea lui, nici să-i finanțeze în continuare viciile, nici să-i golească frigiderul de mîncare și băutură. Tatăl a văzut sinceritatea căinței și a înțeles determinarea smereniei din sufletul fiului său. Ziceam că tatăl e bun manager și bun psiholog. Cred, mai exact, că un excelent manager de reurse umane: știe exact la ce să-l folosească pe fiecare. De aceea sînt convins că nu va vrea să piardă un cadru de nădejde precum fiul mai mare. La cît e de bun psiholog, cu siguranță va găsi cu ce să-l îmbuneze și pe cel care pe drept s-a bozumflat.

 

Dar să revenim puțin în urmă și să revedem momentele convertirii fiului risipitor. „Venindu-și în sine, a zis: Cîți argați ai tatălui meu sînt îndestulați de pîine, iar eu pier aici de foame. Sculîndu-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată greșit-am cerului și față de tine; nu mai sînt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul dintre argații tăi.” (XV, 17-19) „Venindu-și în sine”: frumoasă expresie! E vorba de regăsirea sinelui, de aducerea aminte a ceea ce este în adîncul său: fiu și ființă spirituală. Toți sîntem fii și fiice, ne naștem într-o relație de filiație, iar natura acestei filiații e de natură spirituală, nu doar biologică. De ce-și făcuse fiul risipitor de cap în halul în care o făcuse? Pentru că uitase cine era, al cui fiu era și de unde venea. Primul moment al convertirii lui este aducerea aminte. Fiul își aduce aminte de tatăl lui, de casa lui, de familia lui. El conștientizează totodată -cu realism, cu luciditate, fără nici o complezență față de sine însuși- în ce hal a ajuns. Așadar, memoria și luciditatea sînt hotărîtoare pentru revenirea la sine. Ele constituie momentul zero al oricărei terapii spirituale. Al doilea moment îl reprezintă determinarea: fiul este hotărît să-și ia soarta în mîini și să-și bage mințile în cap. Mai exact el este hotărît să muncească, să muncească, spune el, precum un argat. Iar al treilea aspect fundamental îl reprezintă smerenia: fiul nu vine cu pretenții, cu nasul pe sus, cu gîndul că i se cuvine să fie primit cu brațele deschise, covorul roșu desfășurat și masa pusă pentru ospăț. El știe că nu i se cuvine nimic, că tatăl lui nu-i datorează nimic și că cel mai firesc ar fi să fie primit cu șuturi în fund și palme după ceafă. Memorie, luciditate, determinare, hărnicie, smerenie: iată atributele unei adevărate reveniri către sine. Scoateți un element dintre acestea cinci și se duce de rîpă tot demersul. Fiecare aspect este esențial. Nimic nu trebuie omis și abia atunci putem nădăjdui în împăcarea cu tatăl și revenirea acasă.

 

Fiul cel mare, spre deosebire de tatăl lui, nu știe toate acestea. Și de aceea este firesc să reacționeze cum o face. Tatăl nu-l muștruluiește, nu-i vorbește aspru, nu-i reproșează rezervele lui legitime. Dimpotrivă, rolul lui de fiu preferat este în mod clar scos în evidență: „Fiule, tu întotdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sînt” (XV, 31). Și îi explică cu duhul blîndeții ceea ce el nu știe: „Trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (XV, 32). Cu alte cuvinte: crede-mă pe cuvînt, că știu ce spun; „dacă mă iubești, ai puțintică răbdare.” Și povestea se termină brusc, fără nici un element care să justifice condamnarea fiului mai mare în mainstream-ul omileticii creștine.

 

Cu îngăduința dvs, voi evoca din nou Odiseea lui Homer. Am vorbit data trecută despre acea fascinantă frescă din catacombele di Santa Priscilla de la Roma, în care Ulise e reprezentat legat de catarg, precum o icoană a felului cum omul trebuie să reziste ispitelor. Cînd cerem tatălui ceresc „și nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită”, putem evoca în minte imaginea lui Ulise legat de catarg. Creștinii primelor secole asimilau catargul cu crucea și corabia cu biserica. Spuneam atunci că sirenele reprezintă uitarea: uitarea de sine, uitarea identității, uitarea casei, a originii și a rostului nostru. Fiul risipitor e imaginea omului care trăiește într-o stare de uitare de sine, de amnezie spirituală. Mîntuirea lui începe atunci cînd își aduce aminte cine e, de unde vine și cine e tatăl lui. Și atunci se hotărăște să se întoarcă acasă, în vreme ce Ulise n-a uitat nicicînd gîndul revenirii acasă. Filozofii platonicieni, contemporani cu creștinii din catacombele Sfintei Priscilla, vedeau în drumul de întoarcere a lui Ulise o alegorie a revenirii sufletului în lumea divină.

 

Nu doar creștinii primelor veacuri au interpretat Odiseea în cheie creștină. A făcut-o, mai aproape de noi, o mare figură a catolicismului francez, arhiepiscopul François de Fénelon, autor al minunatelor Aventures de Télémaque, una dintre marile cărți ale literaturii europene. Rostul acestei cărți este să arate Delfinului, moștenitorului tronului Franței, care este idealul unui rege creștin. Pentru un asemenea destinatar teme precum filiația, moștenirea, fidelitatea capătă o amploare maximală. Ei bine, ce face acest prototip al fiului vrednic care este Telemah? Pleacă în căutarea tatălui. Și nu e doar o căutare pe plan material, ci, evident, totodată o căutare spirituală. De ce vă spun eu toate acestea? Pentru că Fénelonne propune prin intermediarul lui Telemah încreștinat -Telemachus christianus- o sinteză între fiul vrednic și fiul risipitor. Și el pleacă de acasă, la fel cum pleacă și fiul risipitor, dar nu pleacă pentru a se îndepărta de tatăl său, ci dimpotrivă pentru a-l căuta, pentru a-i cinsti numele și renumele.

 

Drumul lui Ulise și drumul lui Telemah se desfășoară în paralel, fiul calcă pe urmele tatălui și cei doi se vor regăsi tocmai pentru că au căutat amîndoi în aceeași direcție, animați de aceeași dorință și de aceleași valori. Telemachus christianus din romanul episcopului catoliceste, cum spuneam, o sinteză acelor doi fii din Evanghelia lui Luca. Să avem, așadar, virtuțile fiului dintîi, temperanța, vrednicia, înțelepciunea, dreptatea și pietatea lui. Iar căderile noastre să nu ne sperie, știind că avem la îndemînă resursele celui de-al doilea fiu: amintirea, luciditatea, determinarea, hărnicia regăsită, smerenia. Calea lui Isus are două benzi pe sens. Și două benzi de egală mărime și demnitate, nu ca pe drumurile noastre europene cu o bandă și jumătate pe sens. Calea lui Isus e construită generos și ambii frați au loc în drumul către casă.

 

Konets filma: asta-i predica la care m-am gîndit. Duminica fiului risipitor e pe 24 februarie. Să vedem dacă voi apuca să vorbesc din nou în biserică. Ce zici? Cred că i-ar plăcea și lui Nicu.

 

Cu drag,

 

Toader