23 februarie 2019
Dragă tata,
Și tații mai învață din greșeli. Mă rog, greșeli e mult spus: e vorba pur și simplu de experiență și mai multă maturitate. Mă tot gîndesc, de pildă, cum aș proceda acum dacă aș avea un al doilea copil. Aș opta pentru școala făcută acasă.
Și eu am făcut într-un anume sens școala acasă. Mama mi-a citit din cea mai fragedă pruncie cartea lui George Andreescu despre Iliada, Odiseea și Eneida. Îl aveam ca model pe Ulise și nu bănuiam atunci că a-l imita pe Ulise e cel mai bun program de viață pe care-l poate avea cineva. Tot mama mi-a povestit din Șah Nameh, cartea regilor de Firdusi. Tu mi-ai deschis gustul pentru Caragiale, care nu m-a părăsit niciodată. Îți puneam mereu întrebări, ascultam discuțiile pe care le aveai cu prietenii tăi și așa se face că m-am apucat de devreme să citesc pe Platon și Schopenhauer, pe Plutarh și alți istorici din antichitate. Cînd voiam să citesc, îmi făceai scutiri. Cînd am vrut să fac latină acasă, am recurs la Bercea și Ghighi Ceaușescu. E drept că am avut o șansă extraordinară, aceea de-a cunoaște prin tine pe cîțiva dintre cei mai grozavi intelectuali ai României de atunci. La școală în România nu-mi plăcea deloc. În schimb, liceul Stanislas a fost la Paris o adevărată încîntare.
Sigur, aș vrea eu să creez o școală privată în care să se învețe carte cu adevărat. Dar trebuie bani, teren, clădire, aprobări: dacă e să aștept investitori și donatori, pot aștepta mult și bine. De aceea mă gîndesc, ca prim pas, la o „community of homeschoolers”. Voi anunța urbi et orbi că invit să-mi încredințeze odraslele lor pe cei care aderă la programul meu educativ ultra-clasic și paleo-logic în sensul originar. Sînt convins că vor fi destui care să mă urmeze și să îmbogățească proiectul cu contribuțiile lor. Nu mulți, evident, dar destui.
Ce înseamnă ultra-clasic? Înseamnă greacă și latină, înseamnă Homer și Virgiliu, Herodot și Titus Liviusde la primii pași, înseamnă o familiarizare progresivă cu mitologia și istoria greco-romană, fără a uita, desigur, povestirile biblice. Am în minte o listă întreagă de filme pe teme biblice și greco-romane care să ajute acestui scop. Dincolo de informație, transmisă într-un mod plăcut și accesibil, e vorba de o metodă: cea a filmelor urmate de discuții. Un alt element de metodă este călătoria de studiu: Troia, Micene, Atena, Roma, Ierusalim, să vadă locurile despre care învață din cărți, filme și discuții. Mulți copii dezvoltă o aversiune față de muzee. Asta probabil pentru că văd prea mult deodată în tururi de cîteva ore, obositoare, din care nu mai rețin mare lucru. Mai bine e să-i duci des și să vadă puțin de fiecare dată: îi duci să vadă un tablou, o sculptură, eventual doar o sală dintr-un muzeu și le spui povestea din spate.
Ultra-clasic mai înseamnă un învățămînt centrat pe dialectică și retorică, așa cum era în antichitate și de fiecare dată cînd s-a făcut școală ca lumea în decursul istoriei. Dialectica și retorica nu sînt însă simple materii care să se învețe separat de celelalte. Ele constituie esența demersului pedagogic pe care-l am în vedere: a învăța să gîndești și să argumentezi. Totodată ele sînt instrumente de învățare.
Concret: retorica, de pildă, poate fi utilizată ca instrument în învățarea istoriei, dreptului, filozofiei, religiei și, evident, a literaturii. În ce fel? Îi pui pe copii să țină discursuri în situații istorice, să pregătească pledoarii în procese imaginare, să dezbată în contradictoriu teme filozofice și religioase, să rostească predici pe teme religioase sau laice. E vorba de principiul învățării active: înveți mult mai bine cînd faci ceva cu ce înveți. De fapt, e învățare activă și ludică totodată. Îmi aduc aminte de jocul în care i-am antrenat pe toți copiii în tabăra de la Călimănești, după ce văzusem Procesul de la Nürnberg cu Spencer Tracy și Marlene Dietrich. Împreună cu Petre am gîndit un proces, am ținut discursuri, am stîrnit pasiuni: a fost, fără îndoială, marele moment al taberei. Așa se poate învăța istorie și drept într-un mod plăcut și pasionant. La fel de bine pot fi organizate controverse pe teme filozofice și religioase.
Într-un mod plăcut și pasionant pot fi învățate și alte materii, plecînd de la preocupări cît se poate de concrete. De exemplu: ajută-mă să țin contabilitatea, hai să facem un site, să pregătim o prăjitură, să punem în scenă o piesă de teatru sau să producem un film. Așa începi să înveți economie, programare, chimie, biologie etc. Nu mă pricep eu la toate acestea, dar avem destui oameni în jurul nostru care ar veni cu experiența și știința lor. Importanți sînt primii pași, cei care imprimă o direcție.
Scopurile educației sînt în viziunea mea autonomia-intelectuală, morală și profesională -și apartenența- la o comunitate, o cultură, o moștenire. A fi autonom înseamnă să gîndești cu capul tău, să poți argumenta, să ai discernămînt și spirit critic, să fii capabil de decizii morale și existențiale, să ai o meserie și gustul muncii. Apartenența presupune spiritul civic, responsabilitatea față de semeni, implicarea în societate și, nu în ultimul rînd, patriotismul. Metodele educative decurg din aceste obiective: antrenament retoric și dialectic în toate materiile care permit o asemenea abordare, învățare activă, accent pus pe călătorii de studiu, vizionare și discutare de filme, proiecte personale ale copiilor.
De fapt, viziunea aceasta provine din eseul despre educație al lui Montaigne, iar tu ai aplicat atît cît se putea din ideile lui. N-a învățat el greacă și latină în joacă? Nu spune el că filozofia poate stîrni mintea unui copil? N-am nici o grijă că o astfel de educație ar fi inactuală sau că ar produce oameni neadaptați. Dimpotrivă, ea ar dezvolta cele mai importante virtuți intelectuale și morale pentru viață. Virtutea, știu, nu e un cuvînt la modă. Și ne mai mirăm de declinul general al educației: dacă scopurile nu sînt bine definite, rezultatele lasă, evident, de dorit.
„Entre les arts libéraux”, spune Montaigne al dumitale, „commençons par l’art qui nous fait libres”, adică să începem cu filozofia, care, continuă el, veselă și bine dispusă, „ne prêche que fête et bontemps”. Dar, atenție, asta nu înseamnă că Montaigne ar fi de acord cu pedagogiile contemporane care neagă rolul autorității, tradiției, memoriei și lasă copiii să facă ce vor. Transmisia moștenirii clasice este pentru el primordială, maniera este însă una amuzantă, liberă, jucăușă. Memoria trebuie antrenată, dar cea mai eficientă este memoria activă, cea care se dezvoltă cînd faci ceva, cînd pregătești, de pildă, un discurs sau joci un rol într-o piesă de teatru.
Școala din zilele noastre împarte timpul copilului în timp de învățare și timp liber. Greșit! Învățarea și libertatea sînt același lucru. Procesul de învățare e fără întrerupere: șapte zile din șapte, paișpe ore din douășpatru. Otium e una, lenea minții e alta. Propun o formă jubilatorie de stahanovism didactic.
Cu drag,
Toader