26 ianuarie 2019
Tata,
Te-am evocat ieri seară după cursul de dialectică al lui Răzvan Ioan. Rămăsesem la un pahar: el de vin de-al lui Isărescu, eu de coniac de casă făcut de unul dintre cursanții noștri. Vorbeam despre Nietzsche, Răzvan fiind specialist în Nietzsche. Îi spuneam că nu am ținut niciodată un curs despre cărțile din perioada de mijloc -Omenesc, prea omenesc, Aurora și Știința voioasă- și că de aceea nu-mi amintesc uneori unde anume a spus cîte o chestie genială. „De pildă”, am continuat eu, „tata cita mereu o frază formidabilă: die Griechen waren oberflächlich aus Tiefe. Tu îți amintești unde o spune Nietzsche?” Și a nimerit-o: în Die fröhliche Wissenschaft. În continuare am povestit cum o dată te-ai încurcat și ai spus fraza pe dos: „grecii erau profunzi din superficialitate.” De fapt, îți ieșise o formulă care i-ar fi plăcut chiar lui Nietzsche: unii sînt profunzi din superficialitate. De exemplu, Hegel, ar fi spus Schopenhauer, sau oricare gînditor care afectează profunzimea, gravitatea, seriozitatea. Gravitatea, observa La Rochefoucauld, e menită să ascundă „les défauts de l’esprit”.
Citatul din Nietzsche ne readuce la greci, la tema precedentei scrisori. De fapt, remarca ta despre neseriozitatea grecilor din vremea lui Tucidide și din zilele noastre nu prea se împacă -cel puțin la primavedere- cu formula lui Nietzsche despre profunzimea din spatele aparentei superficialități a grecilor. Dar care greci? Grecii așa în general? După contextul prefeței la Știința voioasă, e clar că Nietzsche se referă la devalorizarea corpului, mai exact a epidermei, și la supraevaluarea interiorității. Acea frază conține în germene întreaga filozofie nietzscheană de mai tîrziu. Grecii despre care vorbește Nietzsche sînt grecii epocii arhaice și ai celei clasice, grecii homerici, neatinși de morbus platonicus. În această optică ar exista două tendințe opuse în cultura greacă: partida homerică și partida platonică. Splendoarea literară a operelor lui Platon ar fi deci un omagiu alcelei din urmă față de cea dintîi. Fără a mai vorbi de faptul că Platon însuși a luat microbul nihilist de la Socrate, dar a continuat să se comporte ca un aristocrat demn de lumea lui Homer. Nu s-a supărat el pe atenieni, așa cum se supărase și Ahile pe ahei? Nu s-a separat de ei în același mod? Și-a luat prietenii și s-a instalat în afara cetății, construind o comunitate în opoziție cu democrația ateniană.
Mă frapează din acest punct de vedere asemănarea dintre Platon și Xenofon, pe de-o parte, și Alcibiade, de cealaltă: și cei doi filozofi și politicianul aventurier s-au distanțat de patria lor într-un gest similar cu îndepărtarea lui Ahile. Evident, diferențele sar și ele în ochi: Platon rămîne în apropierea orașului, Xenofon trăiește printre spartani, Alcibiade moare în Persia după multiple peripeții. Peripeții însă au cunoscut și Xenofon -expediția celor zece mii în Persia- și Platon -tentativele politice din Sicilia. Și cu toate astea, Xenofon și Platon țin să se delimiteze de Alcibiade, să sublinieze că a apostaziat, că a părăsit calea cea bună indicată de Socrate. Parcă ar fi fiul cel mare din parabola fiului risipitor din Evanghelia după Luca. Alcibiade e fiul risipitor în varianta cea mai spectaculoasă și mai flamboaiantă. Nu fiul rispitor stupid, păgubos și ratat din povestea lui Isus, ci fiul risipitor magnific, care cheltuie cu profuziune, fără să socotească, multiplele lui talente. Și pentru a folosi o altă imagine evanghelică, Alcibiade a primit un maximum de talanți și, departe de a-i îngropa din frică, i-a risipit cu îndrăzneală fără limite.
„Întoarcerea fiului risipitor”: formula aceasta am putea-o folosi și pentru întoarcerea triumfală a lui Alcibiade la Atena în 407. Nu știm nimic despre o eventuală întîlnire dintre Socrate și Alcibiade după revenirea acestuia. Scena ultimei întrevederi rămîne cea din Banchetul lui Platon: tot o scenă de ospăț ca și în parabola din Evanghelia lui Luca, dar situată înainte de plecare, nu după revenire. E o despărțire plină de veselie, o despărțire în focuri de artificii: Alcibiade se arată exuberant, strălucit, plin de haz. Îl admiră nespus pe Socrate, dar alege conștient o altă cale. E clar că a pus în cui toate recomandările din dialogul care-i poartă numele. Iar la asta Nietzsche exclamă: tant mieux, tant mieux, tant mieux! Bine că nu l-a ascultat pe Socrate, ci și-a urmat calea proprie. Alcibiade și Caesar, spune el, sînt „oameni-enigmă miraculoși, ființe incomprehensibile și inimaginabile, predestinate biruinței și seducției”, pentru care stimulentul suprem este lupta și antagonismul, împinși de nevoia de a cheltui într-o explozie vulcanică energia acumulată timp de secole (Dincolo de bine și de rău, #200).
Există, dacă am numărat eu bine, trei tipuri de fii risipitori: tipul Alcibiade, tipul celui din Evanghelie, care-și dă seama că a fost un dobitoc și revine smerit la tatăl său, și tipul cel mai comun, al fiului risipitor care persistă în prostia lui. Alcibiade și fiul risipitor din Evanghelie sînt excepții. Cei mai mulții fii rispitori sînt „unrepentant morons”. Și tot un englezism se potrivește cel mai bine pentru a descrie printr-un singur cuvînt atitudinea fratelui mai mare din parabola lui Luca: „self-righteousness”. Asta-i și atitudinea lui Xenofon față de Alcibiade: mereu repetă că Alcibiade nu era cu adevărat un discipol de-al lui Socrate, că venise doar ca să deprindă cîteva „tips and tricks” utile în politică și nu înțelesese, de fapt, mai nimic din ce spunea și făcea Socrate. Platon însă e parcă ceva mai subtil în privința lui Alcibiade: sigur îl consideră un fiu risipitor, dar nu unul din categoria comună de „unrepentant morons”. Cred că Platon era un fiu ascultătot fascinat totuși de destinul lui Alcibiade. O fi văzut profunzimea de sub superficialitate?
Cu drag,
Toader