19 ianuarie 2019
Tata,
Ții minte ce ziceai cînd a revenit la putere Andreas Papandreou în 1993? Că grecii sînt la fel de neserioși ca în vremurile descrise de Tucidide: schimbători, certăreți, pătimași, pizmăreți, creduli. Cum să votezi din nou pentru un demagog precum Papandreou? Nu văzuseră unde-i dusese politica lui nesăbuită? De fapt, și acum trag grecii ponoasele unui socialism iresponsabil. La Tucidide demagogul absolut e Cleon. Același Cleon din Cavalerii și din Viespile lui Aristofan. Tucidide și Aristofan sînt de acord în oroarea lor față de Cleon, dar accentele sînt puse diferit.
La Tucidide Cleon apare ca un imperialist violent, adept al democrației integrale acasă și al tiraniei totale în afară, în relație cu aliații, cu membrii Ligii de la Delos. E un orator brutal în expresii, care știe ca nimeni altul să ațîțe pasiunile populare, să suscite frică, ură, invidie. Portretul pe care i-l face Tucidide e într-adevăr o „achiziție pentru eternitate”: Cleon îi conține in nuce pe toți demagogii lumii moderne. Se tot vorbește acum despre „populism”: esențialul a fost spus deja de Tucidide.
Găsim totuși un element comic în relatarea lui Tucidide: momentul în care Cleon propune, în 425, trimiterea imediată a unui corp expediționar spre Pylos, unde atenienii îi prinseseră în propria lor capcană pe spartani. Succes garantat, le spune el: în mai puțin de trei săptămîni îi facem praf. Poporul e în delir. Prudentul, hiper-prudentul, de fapt cîcîitul de Nicias, care era strateg, spune că el nu se bagă în asemenea aventură și propune ca Cleon să-i ia locul. Stupoare! În primul rînd, Cleon e luat prin surprindere și se sperie de un posibil eșec. Pentru că, de fapt, e un poltron fanfaron, total incompetent în chestiuni militare. Dar n-are încotro și acceptă. „Prost să fii, noroc să ai”: Cleon are un noroc chior. Iar numele norocului e Demostene, un general genial, același care va muri în expediția din Sicilia în 413. Demostene face posibilă victoria și Cleon încasează beneficiile politice ale întregii operațiuni. Toată poveste sună ca un gag: un dobitoc lăudăros e lăsat să conducă o armată și -pleașcă picată parcă din cer- cîștigă! Dobitocul triumfă!
Istoriografia recentă spune că nu era chiar așa dobitoc. În primul rînd, Donald Kagan, marele istoric de la Yale, susține că strategia agresivă a lui Cleon s-a dovedit mai eficientă decît strategia defensivă recomandată de Pericle. E drept, bătălia de la Pylos a schimbat soarta războiului. Am citit o carte pasionantă despre asta: La Bataille de Pylos de Philippe Lafargue, care a mai scris o magistrală monografie despre Cléon, le guerrier d’Athéna. Nu sînt genul de cărți pe care le-ai fi citit tu și tocmai de-aia ți-ar fi plăcut să mă auzi pe mine vorbindu-ți despre ele.
În plus, fac un curs despre Tucidide și chiar astă seară vom vorbi despre Cleon, Brasidas, bătăliile de la Pylos și Amphipolis. De-aia mi-am și amintit de ce spuneai tu despre grecii de azi și cei din antichitate, despre Tucidide și Papandreou. Între timp a apărut un demagog și mai mare: Tzipras. O să revin asupra personajului, pentru că îl asociez mai cu seamă cu Aristofan. Diseară cred că vom apuca să vorbim și despre dialogul melian. Îl citez mereu. E unul dintre textele mele preferate. „Speranța e un prost sfătuitor”: genial! În engleză, în traducerea lui Rex Warner: „Hope is an expensive commodity”. O frază ca asta îl face pe Nietzsche să-l declare pe Tucidide unul dintre favoriții lui, un gînditor viril capabil să vadă realitatea așa cum e, un antidot la iluziile de tot felul. A propos: mă mir că în eseul tău despre virilitate din Bunul simț nu l-ai pus pe primul loc pe Tucidide, tocmai tu care citai atîtea vorbe de-ale lui Nietzsche.
Mai sînt însă alte două formule geniale în dialogul melian: „sînteți prea mici ca să fiți neutri”, le spun atenienii melienilor, și „nu există dreptate decît între egali”. Pe toate trei le citez mereu la cursurile mele de teorie diplomatică. Ele exprimă chintesența gîndirii realiste. „Speranța e un prost sfătuitor” bate cel mai departe. O întreagă filozofie de viață e condensată într-o singură propoziție percutantă. O dată m-am amuzat să i-o servesc unei băbuțe bisericoase dintre prietenele mamei (o știi, dar nu spun cine e, ca să nu se supere). „Vai, domnule Paleologu”, mi-a răspuns ea, „eu sînt creștină și nu pot abandona niciodată speranța.” De parcă despre asta era vorba! Seamănă cu reacția doamnei Cornea cînd i-ai spus că Noica nu e un filozof creștin: „Vai, domnule Paleologu, cît de mult îl urîți pe Noica!”
Și, ca să rîdem în continuare, să vorbim și despre Aristofan. De fapt, Aristophane et Thucydide, c’est le même combat. Amîndoi combat democrația și racilele ei: demagogia, corupția, aventurismul, procesomania și tot restul. Atîta numai că unul o face într-un registru grav, sobru, de o maximă rigoare intelectuală, iar celălalt în registrul „comicului absolut”, după cum spuneai tu. Eu aș merge chiar mai departe și aș spune că Socrate însuși combate în aceeași direcție cu Aristofan, iar discipolii săi cei mai faimoși, Platon și Xenofon, sînt în mod evident niște conservatori conștienți de neajunsurile democrației. Din pricina Norilor, în care face un asemenea mișto de Socrate, uităm că în rest Socrate și Aristofan spun lucruri foarte asemănătoare. Bătrînul Oligarh (pseudo-Xenofon) a dat o definiție memorabilă regimului democratic: „Atenienii și-au ales o formă de guvernămînt în care oamenii răi duc un trai mai fericit decît cei buni.” Nu asta e democrația zilelor noastre?
Aristofan e de o actualitate manifestă precum soarele într-o zi de vară. Tot ce spune el despre democrația ateniană se potrivește 100% realităților de azi. E, de fapt, mult mai actual decît Caragiale. Zice lumea că politica românească e ca în Caragiale. Bine ar fi să fie ca în Caragiale, dar nu e. E ca în Aristofan și e ca în Aristofan multiplicat cu nu știu cît, multiplicat la nivelul populației și mijloacelor materiale de acum. Păi, la Caragiale nu e vorba de șpagă. Asta schimbă radical datele problemei. Tipătescu, Trahanache, Zoe comit mici abuzuri de putere. Dandanache și Cațavencu șantajează și ei cu scrisorele de amor. Vax! Mare scofală! Iar Cetățeanul turmentat vrea să-și exercite dreptul de vot în mod dezinteresat, din spirit civic. Nu se lasă cumpărat și mituit, nu primește un chil de făină sau de ulei, nu ia bani în schimbul votului. Aristofan însă pune degetul direct în rană: Demos, personificarea poporului, e un bătrînel ramolit, care n-aude și nu vede prea bine, un fel de pensionar PSD-ist căruia îi plac zaharicalele, cadourile și lingușelile. Cleon și Cîrnățarul se iau la întrecere care îl lingușește și-l cadorisește mai mult pe Demos. Și îi dau tot felul de prostii și prostioare: o prăjitură, o coadă de iepure, genul de jucărele, acadele și bigi-bigi pentru alegători.
Ai tu mai multe eseuri despre „abisalul Caragiale”: „Chipul lui Caragiale” și „Filozofia lui Caragiale” în Bunul simț ca paradox și conferința intitulată chiar „Abisalul Caragiale” în Despre lucrurile cu adevărat importante. Nu sînt de acord cu teza ta. N-ai dreptate. Da, sigur, Caragiale era conștient de „vidul și mizeria umană”. Orice om cu scaun la cap e conștient de ele. Demonstrația ta merge cu texte precum Năpasta sau „O făclie de Paște”: avea omul o coardă tragică, pur și simplu parce qu’il avait plusieurs cordes à son arc. Normal, nu era monocord. Tant mieux! De acord și cu similaritățile dintre Caragiale și Dostoievski în construirea catastrofelor comice: ești singurul -mă rog, primul, pentru că al doilea sînt eu-, care a văzut ceva esențial. Dar nu văd tragism și disperare în Scrisoarea pierdută, în D-ale carnavalului sau în Conu Leonida. De altminteri, ce ai scris ulterior despre Conu Leonida și Efimița, cum că sînt cuplul de îndrăgostiți ajunși la senectute, nu prea e congruent cu teza abisalității, cuvînt la modă în anii 70. Faptul că nici n-ai mai scris cartea pe care voiai s-o scrii despre Caragiale arată că ai simțit singur că teoria, deși strălucită, nu prea ținea. A scris, în schimb, Mircea Iorgulescu o carte bazată integral pe ideea ta: Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale. Cartea e bună, spumoasă, avea haz și tîlc atunci cînd a fost publicată, în 1988. Dar dă greș complet în privința lumii lui Caragiale. E o probă de onestitate intelectuală din partea ta că n-ai scris monografia respectivă. Ar fi însemnat să forțezi realitatea de dragul unei idei briliante. Ar fi ieșit ceva artificial și scremut.
Nu sînt de acord nici cu teza contrară a lui Steinhardt: finalul actului trei ca manifestare plenară a bunătății și cumsecădeniei din România de odinioară. Era drăguț Nicu cu dorința lui de a se integra, de a se minuna și extazia. Mai ții minte articolul lui despre „Vitejia la români”? Ce-am mai rîs cînd ni l-a arătat Solomon Marcus! Eram la masă la el și la nevastă-sa. La desert ne spune mucalit: „Tocmai a apărut în nu știu ce revistă un articol intitulat Vitejia la români. Ghiciți cine e autorul!” Lăncrănjan? Nicolae Dragoș? Vadim Tudor? Am încercat tot felul de variante din galeria naționaliștilor de serviciu în anii 80. „N-ați ghicit și nici n-o să ghiciți. E N. Steinhardt.” Ne-am prăpădit de rîs. Iar a doua zi de dimineață, la prima oră, l-ai sunat la telefon și l-ai luat la refec. „Binecuvîntează, părinte!” „Domnul!” „Bine, măi Nicule, cum poți să scrii așa gogomănie: Vitejia la români?” Ce-o fi zis săracul, nu știu, că erai în vervă mare. Cît despre finalul actului trei, ai fi zis că e un fel de apocatastază. Mă rog, nu zicea el apocatastază, pentru că ar fi fost acuzat de origenism, lucru grav pentru un monah dreptcredincios. Cum să introducă învățături eretice în critica literară? Nu zicea părintele Stăniloae că publicarea operelor lui Origen în PSB (Părinți și Scriitori Bisericești) e „o mare greșeală”?
Ce cred eu despre Caragiale nu mai dezvolt acum, pentru că m-am lungit deja prea mult și pentru că pornisem de la Papandreou și Tucidide. E cazul să închei. O să spun doar pentru moment că personajele lui Caragiale vorbesc și se comportă ca niște gogomani, dar sînt caricaturi ale unor tipuri reale deloc stupide. Voi relua într-una dintre epistolele viitoare. Rămîne cum am stabilit: Tucidide și Aristofan sînt genii absolute. Iar Tzipras, pe care nu l-ai mai apucat, e față de Papandreou precum Cîrnățarul față de Cleon: un demagog și mai mincinos, și mai nerușinat, și mai vulgar, și mai tot ce vrei tu. Nu că la noi ar fi mai bine...
Cu drag,
Toader