2 februarie 2019

Șefu,

 

Întruchipări desăvîrșite ale fiului ascultător sînt pentru mine Oreste și Telemah. Cei doi trebuie înțeleși împreună. Athena, luînd chipul lui Mentor, îl evocă pe Oreste atunci cînd îl îndeamnă pe Telemah să pornească în căutarea lui Ulise și să îl răzbune: „nu te lăsa pînă nu-i omori pe ticăloșii ăștia pe față ori cu vicleșug, că doar nu ești copil și nu mai e vremea de nimicuri. Știi cum i s-a dus vestea lui Oreste, că a răpus pe Egist, ucigașul lui taică-su.” Amîndoi ascultă o injoncțiune divină: Oreste urmează ordinul lui Apolo, Telemah îndemnul Athenei. Și cei doi zei spun același lucru: fiul să-și răzbune tatăl. Știu, asta-i mai degrabă „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, nu „întoarce și celălalt obraz”. Dar voi recurge la ingenioasa ta explicație: răz-bunare înseamnă revenire la starea bună de dinaintea unei nedreptăți. Atît Oreste, cît și Telemah contribuie la restaurarea ordinii și dreptății. După victoria asupra lui Brutus și Cassius, Octavian construiește în forumul ce-i va purta numele templul lui Mars Ultor, Marte Răzbunătorul. Prin asta își manifestă fidelitatea față de Caesar și afirmă totodată o primă etapă a instaurării ordinii. Cea de-a doua va fi marcată de templul lui Apolo, pe care l-a construit lîngă vila lui de pe Palatin, și de Ara Pacis din Cîmpul lui Marte. Pacea apolinic-augusteană nu e posibilă decît după răz-bunare și consumarea deplină a războiului necesar.

 

Principala problemă a răzbunării e că generează o întreagă spirală a răzbunărilor și contra-răzbunărilor. De aceea e nevoie în Oresteia lui Eshil de instuitirea justiției. Spirala trebuie oprită pentru a face posibile ordinea și pacea. Doar așa pot fi transformate Eriniile în Eumenide, Furiile în Binevoitoare. Justiția e depășirea răzbunării. Depășirea, nu negarea. Iar fiii trebuie să-și răzbune tații -nu dînd cu bîta, ci ducînd o luptă spirituală.

 

În cazul lui Telemah această luptă spirituală începe cu o întrebare: „cine poate să spună că își cunoaște tatăl?”. Genial! Într-adevăr: „cine poate să spună că își cunoaște tatăl?” Or, fiul rispitor e cel căruia nici nu-i pasă cine este tatăl lui, în vreme ce fiul ascultător e cel care, precum Telemah, pornește în căutarea tatălui. Și de cine ascultă Telemah? De Mentor, de Athena! Adică de figuri ale cunoașterii și rațiunii. Dar cunoașterea nu e pară mălăiață care cade în gura lui Nătăfleață. Ea presupune căutare, călătorie, aventură, efort, ruptură -ruptură tocmai pentru a reînnoda! „Cine este tatăl meu?” reprezintă, așadar, întrebarea de la care pornește tot.

 

Lumea nu prea mai citește o mare capodoperă: Les Aventures de Télémaquede Fénelon. Nici în Franța, nu doar la noi. Și a fost timp de peste două secole una dintre cărțile cele mai citite ale literaturii franceze. Am primit cadou de la unul dintre cursanții noștri o traducere românească a romanului lui Fénelon, publicată în 1852 în alfabetul de tranziție. Bănuiesc, dar nu sînt sigur, că traducătorul e Alexandru Crețescu, boier implicat în treburile cetății și doritor să transmită publicului valah învățăturile arhiepiscopului de Cambrai despre buna guvernare. Ficțiunea filozofică a lui Fénelon completează „golul” din Odiseea, adică peregrinările lui Telemah de dinainte de întîlnirea cu Ulise în Itaca. I se păruse probabil lui Fénelon că nu-i deajuns ca Telemah să viziteze pe Nestor și Menelaos: nu-i destul pentru o călătorie inițiatică. Așa că Telemah repetă experiențele lui Ulise într-o altă formă. Cu alte cuvinte, în căutarea tatălui, fiul retrăiește experiențe tatălui într-un mod diferit. Și tocmai de aceea e altfel decît tatăl său.

 

Șefu, stai liniștit, are cine să te răzbune. Ai noroc.

 

Cu drag,

 

Toader