24 martie 2019
Dragă tata,
Foarte puțini sînt cei care au urmat îndemnul de la finalul precedentei scrisori de a rîde cu poftă de gogomăniile muritorilor. Cei mai mulți mi-au dat dreptate cu tristețe și durere în suflet. Unii mi-au reproșat că lovesc în opoziție și că le iau ultima speranță (bieții de ei!): aveți dreptate, dar nu era momentul să o spuneți. Presa a preluat în stilul bine cunoscut: „rechizitoriu nemilos”, „cel mai dur rechizitoriu”, Paleologu „face praf”, „pune la zid”, „șterge pe jos”. Cele mai caraghioase titluri anunțau „un scandal monstru” și „dezvăluiri grele”, de parcă tot ce spuneam nu erau lucruri care se văd cu ochiul liber.
Singurul care mi-a spus că a rîs cu lacrimi de la un capăt al celălalt al scrisorii a fost Adrian Papahagi. Mai cu seamă pasajul despre Blaga „baba au rhum” l-a dat gata. Ironic și luînd un aer supărat, Sever Voinescu mi-a reproșat că am „dezonorat un desert delicios” și că am deformat „adevărul istoric”. E drept, în loc de „baba au rhum” și „gogoașă îmbibată în alcool” scrisesem ceva mult mai dur, care reda întocmai „adevărul istoric”. Dar nu-i mai bine să rîdem decît să ne facem sînge rău?
Toate acestea ne trimit din nou la Caragiale. Îți promisesem, de altminteri, într-una dintre primele scrisori că voi reveni asupra lui Caragiale și spuneam că nu sînt de acord cu teza ta privind „abisalitatea” lui. Da, sigur, Caragiale era conștient, cum zici tu, de „vidul și mizeria umană”. Dar care mare autor nu e conștient de aceste lucruri? Cred că în primele articole ale tale despre Caragiale l-ai interpretat, ca să spun așa, dinspre Eugen Ionescu, dîndu-i o tentă de teatru al absurdului, pe care de fapt nu o are. Ulterior ai reformulat și ai spus, pe bună dreptate, că la Caragiale găsim caricaturi extreme ale unor tipuri în sine stimabile. Asta cred și eu. Aș vrea să adaug doar cîteva nuanțe și precizări.
Să începem cu Trahanache. „Solid bărbat”, zice Farfuridi despre el și mare dreptate are. Trahanache e un stîlp al societății, un notabil, un om de vază, cu greutate, experiență și înțelepciune. Phronesis, prudentia, înțelepciunea practică e principala lui calitate. E lucid în privința naturii umane și a societății în care trăiește, dar niciodată nu se repede și nu-și pierde răbdarea. E solid, pentru că are nervii tari și păstrează mereu în minte busola care-i indică fără greș scopul care trebuie urmărit. Cum ar spune Goleman, are „focus”, capacitatea de a determina un scop și de a-l urmări pînă la capăt.
Bunul conducător din fresca lui Ambrogio Lorenzetti de la Siena e flancat de Prudentia și Magnanimitas. Pe ambele le are venerabilul Trahanache. E un om chibzuit, moderat și abil. Totodată măreția lui sufletească se vede în faptul că e dezinteresat, generos, încrezător. Unii ar zice „prea încrezător”, pentru că nu vede relația dintre Zoe și Tipătescu. Eu cred că o vede și că-i bagă pe amîndoi în buzunar în felul acesta. E prea generos pentru a se încurca în detalii și nimicuri. În limbajul lui Machiavelli Trahanache e o vulpe. Fără nici o funcție publică, el controlează, de fapt, tot județul. El ilustrează teza lui Tip O’Neill: „all politics is local”. Trahanache exercită o putere indirectă, învăluitoare și irezistibilă grație eminentelor sale virtuți: prudență, moderație, abilitate, răbdare, perseverență, abnegație și filantropie.
Pentru cine știe să aștepte se ivește mereu o soluție salvatoare. Care? Dandanache! Cei doi bătrîni cu experiență se înțeleg din prima, din priviri. Nici n-au nevoie de prea multe explicații. Dandanache era exact omul de care avea nevoie Trahanache. Chiar și numele lor rimează: Trahanache și Dandanache. Întîlnirea celor doi crează armonie, concordie, pace socială. Unul are nume de profet -Zaharia-, celălalt poartă nume de rege -Agamemnon-, numele primului mare conducător a cărui amintire a fost păstrată pe continentul european. De fiecare dată cînd văd celebra mască mortuară a lui Agamemnon, descoperită de Schliemann și expusă la Muzeul Arheologic din Atena, mă gîndesc cu duioșie la Agamiță al nostru, care e și el un vajnic luptător. Folosind din nou tipologia machiaveliană, dacă Trahanache e o vulpe, Dandanache e un leu. Desigur, un leu bătrîn, dar nu mai puțin un leu. Scrisoarea pierdută e desprere facerea armoniei și concordiei prin conjuncția providențială dintre Zaharia și Agamemnon, Trahanache și Dandanache, vulpe și leu. Cei doi au ceva de „tontons flingueurs”, atîta numai că acțiunea lor comună restabilește pacea. Nu ți-a scăpat, desigur, un detaliu semnificativ din fresca lui Ambrogio Lorenzetti: în mijlocul ei se află Pax. Scopul bunei guvernări e pacea, lucru pe care Trahanache îl știe și îl realizează prin colaborarea cu Dandanache. Bunicul tău C. B. Pennescu era și el, ca Trahanache, un stîlp al societății, un inconturnabil notabil ieșean, stimat și iubit de toată lumea: rînd pe rînd, prefect, primar, deputat și senator, el ajunsese, cînd te-ai născut tu, director al Teatrului Național din urbea sa. Dar mînzul pe care-l crescuse, George Mârzescu, era de-acuma ditamai armăsarul guvernamental, ministru în toate guvernele lui Brătianu.
Marele Mârzescu are ceva din Tipătescu. Dincolo de Manciu, prefectul de poliție ucis de Codreanu, adevărata țintă era Mârzescu, al căui nume era primul pe lista celor care trebuiau asasinați. În mintea exaltată a legionarilor Mârzescu era „bampirul județului”, l’homme à abattre. De ce oare atîta furie împotriva campionului luptei anticomuniste? Multă vreme am crezut că statuia lui de la Iași fusese dată jos de comuniști. Ei bine, nu-i așa: legionarii au dat-o jos în 40. E consternant. Ce idioți! Revenind însă la asemănarea cu Tipătescu, mă gîndesc la Mârzescu în chip om al ordinii, autorității și legalității. „Law and order”: tocmai asta nu suportau nici legionarii, nici comuniștii.
Foarte mult îmi place Farfuridi. El încarnează exact tipul de liberalism care îi plăcea lui Steinhardt, liberalismul moderat și conservator teoretizat de Guizot și Royer-Collard și pus în practică sub auspiciile monarhiei orleaniste. Îl mai ții minte pe Aurelian Crăiuțu? Între timp a făcut o splendidă carieră universitară, e profesor la Indiana University și publică volum după volum pe tema moderației. El ar trebui să scrie un elogiu al lui Farfuridi cu note de subsol, bibliografie vastă și tot tacîmul unei imense erudiții. Ce spune în esență Farfuridi? Ce preconizează el? Propovăduiește tocmai calea de mijloc, moderația, echilibrul: nu trebuie să fim, zice el, nici prea-prea, nici foarte-foarte, pentru că altminteri riscăm să cădem la extremitate.
Crăiuțu și-a ilustrat una dintre cărțile despre moderație cu imaginea unui funambul care merge cu mare grijă pe o sîrmă întinsă în văzduh. Ce vrea să spună cu asta? Vrea să spună că gînditorul și politicianul moderat trebuie să fie în orice clipă extrem de vigilent. Or tocmai astfel este Farfuridi: pe cît e de moderat în doctrină, pe atît e de vigilent în acțiune. Și de ce e așa de vigilent? Pentru că știe că oricînd se poate produce un derapaj, oricînd se poate cădea la extremitate și oricînd se poate ivi o trădare. Farfuridi face parte din familia marilor realiști care înțeleg că în politică trădarea e la ordinea zilei. Și nu în ultimul rînd, Farfuridi e curajos precum leul și înțelept ca șarpele: găsește cea mai bună soluție, trimiterea unei curajoase scrisori anonime. La cîtă lașitate vedem la tot pasul, formula lui Farfuridi chiar e curajoasă.
Farfuridi nu se înclină decît în fața lui Trahanache, pentru că știe că acesta este cel mai tare dintre toți, omul de bază, stîlpul societății, garantul ordinii și artizanul păcii. Farfuridi e un Trahanache în devenire, după cum Ulise era un Nestor mai tînăr. Are aceleași principii sănătoase ca și mentorul său, dar mai trebuie să deprindă arta răbdării. E încă prea impetuos. În timp vigilența lui exemplară va fi dublată de răbdarea proprie unui adevărat om de stat.
Fiind un admirator al lui Farfuridi, e normal să fiu mai rezervat puțin în privința lui Cațavencu. În ochii mei e un demagog. Lupta dintre Farfuridi și Cațavencu actualizează în România provincială a secolului XIX lupta structurantă din viața politică ateniană dintre Solon și Pisistrate, Aristide și Temistocle, Cimon și Pericle, Nicias și Alcibiade, Phocion și Demostene. Știm din Plutarh și alte surse venerabile că Solon, Aristide, Cimon, Nicias și Phocion au fost întotdeauna de o exemplară probitate, în timp ce Pisistrate, Temistocle, Pericle, Alcibiade și Demostene nu s-au dat în lături de la machiaverlîcuri de tot soiul. Ei bine, Caragiale ne spune același lucru despre superioritatea morală a cauzei conservatoare. Cu siguranță îl meditase îndelung pe Plutarh.
În sfîrșit, ajung la cetățeanul turmentat. Nu pot să nu relev că omul chiar vrea să-și facă datoria de cetățean, să practice, după cum spunea Claude Nicolet în celebra lui carte, „le métier de citoyen”. În plus, n-are nevoie de „stimulente materiale” pentru a îndeplini această sacră îndatorire. El este animat în totalitate de considerente ideale, altruiste, patriotice. Nu vrea mită electorală, nu votează pentru o sută de lei în plus la pensie sau salariu. Oare cîți asemenea alegători mai există în ziua de azi?
Cu drag,
Toader