29 iulie 2019 - Casa Paleologu

Dragă tata,

Ieri m-am întors după o săptămînă pe care am petrecut-o la Festivalul de Film și Istorii de la Râșnov. N-am stat degeaba: te-am evocat în compania lui Bogdan Tătaru-Cazaban, am ținut un curs despre prezidențialită și patologiile puterii, am avut alte trei întîlniri cu studenții și elevii din școala de vară. La asta s-au adăugat o conferință despre comunitate în biserica de la Saschiz și o surpriză cu totul neașteptată, o scurtă luare de cuvînt înainte de concertul de muzică barocă al grupului „Les Musiciens Réunis”. Radu Rădescu, coordonatorul programului muzical din cadrul festivalului, a avut gentilețea să-ți dedice ție concertul: a fost cu skepsis propunerea lui, deoarece piesele de Couperin și Rebel erau omagii aduse lui Lully și Corelli. Adică: îl omagiem pe Paleologu, așa cum pe vremuri, cînd avea lumea maniere, compozitorii mai tineri îi omagiau pe cei dispăruți. Cu alte cuvinte, „nous avons remis la piété à l’ordredu jour”: mi-a plăcut mesajul, pentru că pietatea este acum noua mea idee fixă. Iar eroul meu preferat nu mai e, ca în copilărie, Ulise, ci Aeneas, care-și ia tatăl în spinare și fiul de mînă și duce mai departe moștenirea spirituală a înaintașilor.

În program concertul era anunțat ca „Liberté, Egalité, Fraternité des Compositeurs”. Am început, așadar,prin a spune că titlul m-a cam speriat, aștepîndu-mă să auzim „La Marseillaise”, „La Carmagnole”, „Ah, ça ira, ça ira, ça ira” și alte orori revoluționare, dar cînd colo -ce să vezi?- erau numai piese din epoca de aur a monarhiei bourboniene. Principalele piese erau „Apoteoza lui Corelli” și „Apoteoza lui Lully” de Couperin: ambele trimit la mitologia antică și la reinterpretarea sa în context creștin și monarhic, apoteoza prin excelență fiind cea a lui Heracle, prototip al eroului filantrop. Dion Crisostomul face din Heracle modelul bunului monarh într-unul dintre discursurile despre monarhie pe care le-a ținut în fața lui Traian. Iar formula „le Roi Soleil” nu este doar propagandă și cult al personalității, ci reaproprierea figurii lui Apolo și a Soarelui neînvins în contextul monarhiei lui Louis XIV. Ori, Apolo este cel care îi primește pe Lully și Corelli pe Muntele Parnas, după cum Louis XIV îi primise la curtea sa. Compozițiile lui Couperin afirmă astfel rolul de everget al regelui. Pictura barocă abundă în apoteoze de regi, eroi, sfinți, generali, poeți și artiști. Visam în timpul concertului la „apoteoza lui Alexandru Paleologu”, introdus de Apolo printre marii săi prieteni Noica, Steinhardt, Al-George, I. D. Sârbu și alți corifei ai culturii române.

Despre ei am vorbit, desigur, și în discuția mea cu Cazaban, care a pomenit de eseul tău „Despre prietenie”. A și ținut un curs la Casa Paleologu despre prietenie. Am spus că primul cerc al prietenilor tăi era compus din oameni cu care stătuseși la închisoare. În primul rînd stătea Ionuț Gherasim și l-am evocat, evident, și pe Corneliu Coposu, de care te apropia experiența comună din Gulagul românesc. Mare suferință, spune Nietzsche, izolează, dar ea și apropie într-un fel de fraternitate discretă. Am citat minunata frază dintr-o scrisoare a lui Steinhardt către tine: „Distanța dintre un mare boier moldovean și un mic burghez evreu e mai mică decît cea dintre un intelectual progrsist și un conțopist reacționar” -splendidă „remontrance amicale et ironique”, pe care tu însuți o citai mereu cu drag și recunoștiință.

Am stîrnit ilaritatea generală în două rînduri, atunci cînd am povestit despre nașterea ta și a mea. Linuța, mama ta, era cu familia în refugiu la Iași. Lipsurile erau teribile și nu se mai găsea hîrtie igienică, drept care se foloseau, ca pe vremea lui Ceaușescu, tăieturi din ziare (pe vremea lui Ceaușescu aveam, ce-i drept, o predilecție pentru paginile cu mutra lui). Relev detaliul că verișoara primarului și ministrului Mârzescu nu beneficia de nici un fel de favor din acest punct de vedere. Linuța se dusese, așadar, la cabinet și, cînd să se servească de o bucată de ziar, dădu de lista eroilor care fuseseră răniți în luptă și decorați pentru acte de bravură. Printre ei: Căpitan Paleologu Mihail, rănit în bătălia de la Porumbacu.

Cuprinsă de entuziasm, ieși val-vîrtej din veceu strigînd: „Trăiește! Trăiește!” Și uite așa a ajuns Conu Costache să-și dea fiica, cea mai frumoasă fată din Iași „dup-un papugiu di muntean”, cum spunea el amuzat și chiar oleacă admirativ. Asta trebuie să se fi întîmplat în 1917, iar tu ai fost conceput în iunie 1918, după umilința păcii de la Buftea, și te-ai născut odată cu România Mare, în martie 1919. Cît despre mine, consider că Bunul simț ca paradox e fratele meu mai mare, deoarece a apărut în 1972, cu un an înainte de nașterea mea, și a fost primul cadou pe care i l-ai dat mamei. Cu Bunul simț ai dat-o gata...

Unul dintre momentele cele mai apreciate ale festivalului a fost proiectarea filmului Jurnalul familiei - escu de Șerban Georgescu. Este o trecere în revistă a istoriei ultimilor o sută de ani, povestită fiicei sale cu ajutorul cîtorva amici: Vintilă Mihăilescu, Stelian Tănase, Mihaela Miroiu, Ioana Pârvulescu, Sorin Ioniță și eu însumi. Filmul e adorabil, plin de emoție, inteligență și umor (am furnizat destul de mult din acest din urmă produs). Am mai văzut și un alt film de Șerban Georgescu, Varză și cartofi. Ambele mi-au plăcut atît de mult, încît către el m-am dus pentru un film despre tine. Și are nu una, ci două idei -una mai simplă, alta mai complicată-, pe care sper să le și putem realiza.

Inima festivalului e însă grădina Schubz, unde se adună lumea pentru mese, discuții și-cum se spune acum -„socializare”. M-am culcat tîrziu în fiecare seară, dar nu regret, pentru că atmosfera a fost, și de data asta, minunată. Am stat îndelung de vorbă cu diferiți prieteni mai mult sau mai puțin apropiați, cu unii am avut adevărate ateliere de drept constituțional, diplomație sau economie, fără a mai vorbi de studenți, în special un grup de foarte simpatici studenți basarabeni în frunte cu Onisim Întrebătorul. La capitolul descoperiri aș evoca rapid trei persoane: Sergiu Manea, directorul de la BCR, care a avut o întîlnire foarte reușită cu studenții; Aida Vâlceanu, soția unui politician francez din Vandeea, adică „de-ai noștri care va să zică”; și Ștefania Cotei, o studentă de vreo 25-26 de ani, al cărei parcurs m-a impresionat. Părinții ei au cîștigat la loteria vizelor în Statele Unite, s-a mutat acolo la 13 ani, a intrat în marina americană ca să-și poată finanța studiile, timp de doi ani jumate a stat în Japonia și a patrulat prin Marea Chinei, s-a reapucat de studii, iar acum a venit cu o bursă Fulbright să predea la universitatea din Brașov. Aș vrea să văd la mai mulți tineri atîta perseverență, seriozitate și, nu în ultimul rînd, patriotism discret.

Seara de sîmbătă a coincis cu serbarea pentru ziua de naștere a lui Sorin Mîndruțescu, directorul festivalului. M-am gîndit la un fel de „apoteoză”: era omul epuizat de parcă ar fi fost Heracle după cele douăsprezece munci ale sale. Mă întreb dacă nu i-o fi greșit nevastă-sa cămașa...

Cu drag,

Toader