Casa din Armeneasca 34 este destinul meu

Casa din Armenească 34 este destinul meu. Un destin pe care eu l-am ales, cînd aveam 10 sau 11 ani. Eu i-am convins pe părinții mei să ne mutăm din Drumul Taberei în strada Armenească. Retrospectiv nici nu înțeleg prea bine de ce părinții mei nu au stat dintru început sau în orice caz mult mai devreme în casa construită de bunicul Mișu Paleologu în 1932 și în care locuia, refugiată într-o singură cameră, Mimi, mama vitregă a tatălui meu. Ea abia aștepta să se bucure de compania noastră. Îmi era foarte dragă și îmi plăcea tare mult cînd veneam în vizită la ea. Sigur, poate că în 72-73 nu era destul loc într-o casă plină de chiriași, dar ei plecau repede și se eliberau camere una cîte una. Pe scurt, am avut și am sentimentul că am reparat, prin opera mea de persuasiune, o regretabilă eroare.

Unul dintre argumentele avansate de mine cu un dar al pisălogelii bine plasat era că voi putea lansa o revistă împreună cu prietenul meu Petre Guran, care stătea încă de pe atunci pe aceeași stradă, la vreo sută de metri. Adresa inițială a casei noastre era Solon 2 și nici că se putea nume mai potrivit pentru reședința și biroul unuia dintre marii juriști din perioada interbelică. Ulterior numele străzii a fost schimbat în Silvestru, iar adresa noastră a devenit Armenească 34, dar plăcuța de la intrare a rămas aceeași: Mihail Paleologu, Avocat, Strada Solon 2. Interesant e că de la început am avut intuiția că vocația casei este să găzduiască un proiect intelectual care să iradieze în societate. Identificasem chiar o piesă de mobilier indispensabilă revistei noastre: o masă lungă, scoasă din sufragerie, unde locuia cineva, numai bună pentru reuniunile de redacție, așa cum văzusem într-o carte de benzi desenate. Proiectul revistei apăruse în mintea mea ca urmare a discuțiilor de la Casa Scriitorilor, unde luam zilnic masa de prînz în compania lui Șerban Cioculescu, Solomon Marcus și Petre Pascu. Marcus și tata povesteau fiecare, dacă nu mă înșel, că își făcuseră propria revistă în copilărie. Petre și cu mine chiar am scos două numere, dar diriginta clasei s-a cam speriat, cred, de avîntul nostru, care oricum slăbise în fața dificultăților apărute.

Îmi amintesc de o discuție avută în 2002 cu Aurelian Crăiuțu la Bloomington. Eram postdoctoral fellow la University of Notre Dame și mă invitase să țin o conferință la centrul de studii românești de la Indiana University. Aveam mare încredere în sfaturile lui de carieră universitară, iar Pierre Manent, directorul meu de teză, îmi spusese: „Suivez Craïoutou les yeux fermés.“ De fapt, tot el îmi recomandase să candidez pentru un fellowship la Institutul Erasmus al prestigioasei universități catolice. Pe atunci mă gîndeam foarte serios să rămîn în Statele Unite și să-mi continui acolo parcursul academic. Cred că eram în mașină cînd mi-a spus că probabil casa mă va face să mă întorc în țară. „Tu ai la ce să te întorci“ a fost, dacă nu mă înșel, formula folosită de el. Și tot atunci, în mașină, mi-a mai spus încă ceva. Remarcase că mă țin de mînerul de deasupra portierei. „Așa se ținea și Ceaușescu de mîner“, a zis el amuzat, „te vei întoarce în țară și vei face politică.“

19 ani am stat în afară României, aproape la fel de mult cît i-a trebuit lui Ulise ca să se întoarcă în Itaca. Asta ne aduce înapoi cu vreo 45 de ani, în apartamentul din Drumul Taberei, unde mama îmi citea dintr-o carte primită de la Sergiu Al-George: Iliada, Odiseea, Eneida, repovestite pentru copii de George Andreescu. Acolo au fost puse bazele Casei Paleologu, cu acele lecturi făcute de mama. Ulise era favoritul meu. Cu el mă identificam. Îmi plăcea că era deștept, că avusese ideea calului troian, că-l păcălise pe prostul de Polifem, că dejucase farmecele lui Circe, că rezistase sirenelor, că-i pedepsise pe nemernicii de pețitori, că reușise prin perseverență să-și ia domnia îndărăt. Cînd am ajuns la Eneida, nu mi-a displăcut nici prințul troian, care-și luase tatăl în spinare și fiul de mînă pentru a duce mai departe o moștenire și a crea un nou acasă în altă parte. Nu numai că am revenit în țară, dar revin mereu la impresiile cele mai vechi, la Homer și Vergiliu, primele mele iubiri din copilărie. Iar Ulise și Enea sînt într-un fel sfinții patroni ai Casei Paleologu. Primul se întoarce acasă, al doilea perpetuează o moștenire: tout est là.

Fragment din „Povestea Casei Paleologu”. Pentru a citi mai în profunzime autobiografia intelectuală a lui Theodor Paleologu, puteți comanda cartea utilizând link-ul acesta.