Popper | Eu cu cine gândesc? | Podcast cu Theodor Paleologu și Răzvan Ioan | EP 206

Karl Popper este unul dintre cei mai importanți filozofi ai științei din secolul XX, preocupat de întrebarea care separă o teorie științifică de una care doar pretinde că este științifică. În Logica cercetării, el critică ideea că știința avansează prin acumularea de observații care confirmă teoriile. Oricâte lebede albe am observa, nu putem demonstra că toate lebedele sunt albe; în schimb, apariția unei singure lebede negre poate contrazice afirmația. De aici criteriul său celebru al falsificabilității: o teorie este științifică dacă formulează afirmații care, cel puțin în principiu, pot fi infirmate de experiență.

Pentru Popper, cunoașterea avansează prin conjecturi și respingeri. Oamenii de știință formulează ipoteze îndrăznețe, încearcă să le supună unor teste severe și le abandonează sau le modifică atunci când acestea eșuează. Nicio teorie nu devine definitiv adevărată; poate doar să reziste mai bine criticilor și testelor. Această concepție, numită adesea raționalism critic, transformă posibilitatea greșelii într-un element esențial al progresului cunoașterii.

Popper extinde această idee a criticii și asupra societății și politicii. În Societatea deschisă și dușmanii ei și Mizeria istoricismului, atacă teoriile care pretind că au descoperit legi inevitabile ale evoluției istorice și că pot prezice viitorul societăților. Le opune modelul societății deschise, în care instituțiile pot fi criticate și reformate fără pretenția unei soluții definitive. În știință ca și în viața publică, ideea centrală rămâne aceeași: progresul depinde mai puțin de certitudinea că avem dreptate decât de posibilitatea de a descoperi și corecta greșelile.