„A fost odată ca niciodată...” Cam așa ne imaginăm că ar începe orice prelegere despre Orientul Mijlociu, una în care un personaj asemănător Șeherezadei ne-ar purta printr-o „O mie și una de nopți”, în încercarea de a înțelege „roata de foc” a nomazilor și sedentarilor, a califilor, supușilor, regilor, sclavilor, dictatorilor sau democraților care au scris istoria celei mai complicate regiuni a globului.
De la unitatea limbii (’arabiyyahi) la cea a grupului (’asabiyyah), trecând prin revoluții și revelații, prin Mecca și Medina, până în epoca petrodolarilor și a alianțelor de necesitate, Orientul Mijlociu nu contenește să ne uimească și să ne atragă, dar și să ne facă să ne punem serioase semne de întrebare privind potențialul disruptiv pe care această regiune l-ar putea avea. Locul său pe hartă, la întâlnirea dintre Europa, Africa și Asia, face din Orientul Mijlociu un coridor cu o importanță geostrategică esențială pentru puterile regionale și internaționale, iar furtunile regionale, de la crize ale petrolului și schimbări brutale de regimuri, la Primăvara Arabă și amenințări de insecuritate nucleară, până la conflictul dintre arabi și israelieni, sau până la provocările factorului persan, au creat turbulențe ale căror efecte le resimțim și azi.
O perspectivă onestă asupra Orientului Mijlociu presupune geometria cuvântului și un dialog între întuneric și lumină, iar recuperarea istoriei civilizației orientale ar putea chiar să sugereze modalități de reconciliere între ei și noi. Cartea lui Allah nu pledează pentru opoziție, ci pentru armonie, pentru o coexistență paralelă: „Pentru tine (...) să fie religia ta, iar pentru mine, a mea.” În sens mai larg, fiecare poate avea propriul lui crez.
Detalii despre prelucrarea datelor cu caracter personal și alte informații juridice, la termeni și condiții.